De dragoste în toate felurile…

Salutare,

Iatã-ne ajunşi în luna lui Fãurar, o lunã cu totul şi cu totul specialã. O lunã în care toatã lumea se concentreazã pe dragoste, iubire, romance, etc. Nu şi eu! Cel puţin nu aici. Sunt atât de multe publicaţii pe tema asta, aşa cã m-am hotãrât sã o iau puţin în direcţia cealaltã! Dacã toatã lumea o sã scrie zilele astea despre dragoste, eu o sã fac opusul! O sã scriu aici despre urã! Ura profesionalã care ne învrãjbeşte pe toţi, fãrã de care nu mai putem parcurge o zi normalã din viaţa noastrã. Avem şi un cuvânt împrumutat pentru asta: hate-ãrealã! Acesta este cuvântul potrivit pentru ceea ce se întâmplã în jurul nostru...

De vreo douã zile, asist fãrã sã vreau la o polemicã on-line *stupidã* creatã de nişte colegi de-ai noştri din industrie, nişte bucãtari *respectaţi*, o „grupare” de fapt, care l-au pus la zid pe un alt coleg de-al lor (şi de-al nostru bineînteles) pe motiv cã a pus o pozã cu un preparat gãtit de el, care nu este ceea ce trebuie. (dupã spusele lor)

Eu trebuie sã recunosc cã deşi îmi place foarte mult acest domeniul al bucãtãriei, nu mã prea pricep la partea gastronomicã. Urmãresc cu interes bucãtari renumiţi precum Gordon Ramsay sau Heston Blumenthal şi sunt nelipsit ori de câte ori se anunţã vreo emisiune interesantã de gãtit *din afarã*.

Când vine vorba de preparat mâncare, sunt *outsider* total, mã rezum doar la chestiile de bazã, pe care le-am dobândit singur în perioada „burlãciei”, deci cu alte cuvinte 0. Dacã stau şi mã gândesc bine, nici pisicile mele n-ar mânca mâncarea mea, dar asta este cu totul şi cu totul o altã poveste...

Nu o sã comentez legat de episodul amintit mai sus, sunt destule comentarii pe tema aceasta, dar stau sã mã întreb: oare nu facem parte cu toţii din aceeaşi familie? Chit cã suntem barmani, ospãtari, ajutori, bucãtari, etc... nu suntem cu toţii în aceeaşi barcã? HoReCa îi spune pe la noi, pe la alţii *mai mari* industria ospitalitãţii. Nu acesta ar trebui sã fie principiul care sã punã totul în mişcare? Nu suntem oameni mai întâi, dupã care suntem profesionişti?

Într-adevãr, ospitalitatea nu o înveţi din manuale, o dobândeşti odatã cu primirea celor 7 ani de acasã, dar dupã ce ai cules rodurile acestui fruct, *obligaţia* ta este sã împarţi seminţele mai departe! Undeva, cumva, ne-am cam pierdut pe drumul acesta...

Sunt convins cã nu toţi au beneficiat de o educaţie corespunzãtoare acasã, sunt convins cã unii nu au primit aceastã şansã, dar ce ştiu sigur este cã pe niciunul din ei nu i-a obligat nimeni sã fie: barmani, ospãtari, bucãtari, etc. Dacã ştii cã nu esti genul sociabil, dacã ştii cã nu poti face oaspeţii tãi sã se simtã bine, la ce mai intri în hora aceasta? Sunt destule job-uri disponibile la fabrica de şuruburi!

Întorcându-ne puţin la episodul de mai sus, mãrul discordiei a fost faptul cã un bucãtar, mai puţin experimentat a pus o pozã cu un preparat gãtit greşit pe care l-a numit într-un fel. Ok, sã zicem cã omul respectiv a greşit (eu unul nu am de unde sã imi dau seama, pentru cã nu ma pricep) dar asta este soluţia în cazul acesta? În loc sã i se explice/arate [în privat] ceea ce trebuie corectat, e mai simplu şi mai interactiv sã se arunce cu pietre în el.

Un lucru ce nu trebuie fãcut niciodatã în nici un domeniu, ba din contrã, ar trebui interzis prin lege, este sã nu arãţi tu cât eşti de bun, prin a-l face pe altul sã parã slab. Este cel mai rãu lucru pe care îl poţi face. Dacã vrei sã demonstrezi cã eşti bun, atunci cautã-ţi un adversar pe mãsurã! Erau şi nişte versuri dintr-o melodie a unei binecunoscute formaţii de hip-hop din România care spuneau aşa: „Dacã eşti moale, încearcã-te cu unu’ tare / Dacã eşti tare, convinge-te cu unu’ mare!”

Îmi aduc aminte cu drag de prima mea prezentare când am avut ocazia şi onoarea sã îl privesc la lucru, pe colegul nostru Ionuţ Frangulea. În încheierea prezentãrii, a spus ceva care mi-a rãmas în cap, chiar şi acum, dupã foarte mulţi ani şi anume: „dacã noi barmanii nu ne susţinem între noi, nu o va face nimeni!”

Avea dreptate! Avem nevoie unii de alţii.  Nu conteazã cã suntem bucãtari, barmani, ospãtari, etc. Avem nevoie sã ne susţinem, sã ne încurajãm şi sã ne ajutãm unii pe alţii! Acesta este singurul mod în care putem evolua! Împreunã!

Mã gândesc la cei începãtori sau la cei care sunt hotãrâţi sã ia calea acestei industrii.  Fãrã susţinerea colegilor/semenilor nu vor putea sã rãzbeascã. Gândiţi-vã la entuziasmul cu care aţi pornit fiecare la drum şi cât de greu a fost pentru cã fiecare din noi, în mod inevitabil ne-am lovit de „haite” întregi de cunoscãtori care au încercat prin orice fel şi chip sã ne descurajeze, sã ne ia în batjocurã, etc. Gândiţi-vã un pic: acesta este drumul pe care vreţi sã îl parcurgã viitori noştri colegi? Un drum plin de „hate-ãrealã”, indisciplinã, obrãznicie, neprofesionalism? Cu toţii ne dorim mãreţia, dar mãreţia stã în lucrurile mici!

Nu încerc sã ţin partea nimãnui, dar mã gândesc la vremurile când eram şi eu la început de drum şi fãceam lucrurile cum credeam eu mai bine: preparam Mojito prin metoda roll it, latte-ul meu macchiato era format din 3 sferturi lapte rece, un shot de cafea (cã espresso nu era) şi spumã de lapte (crema era doar de pantofi la vremea respectivã). Nu era nimeni care sã mã ghideze şi sã îmi arate calea cea dreaptã! Asta pânã într-o zi când...

Eram la muncã (barman cu acte în regulã) şi preparam dimineaţa nişte pseudo-espresso când cineva s-a apropiat de bar şi mi-a spus cã ceva nu este în regulã cu „espresso” pe care tocmai l-am preparat.

„Cine o mai fi şi ãsta?” zic eu în gândul meu. „El nu ştie cã eu sunt ditamai barmanul, am curs de barman fãcut şi pe lângã am citit şi o carte de bar? Sigur nu ştie cu cine are de-a face!”

„- Cafeaua asta are o problemã! Poţi sã îmi mai faci una te rog?” zise el.

„-Sigur, cum sã nu!” Mã apuc, fac, dreg, macin, apãs butoane, când el m-a întrerupt şi mi-a spus:

„-Preseaz-o mai bine! De asta nu iese cum trebuie!”

Observându-i obrãznicia care acum cãpãta proporţii uriaşe, l-am invitat în bar şi i-am zis sã facã el dacã se pricepe mai bine. Omul a zâmbit uşor şi a venit lângã mine în bar şi m-a întrebat:

„- Ce presiune ai în boiler?”

„- Huh?”

„- Câte secunde ai preinfuzia?”

„- Say what?”

Ok. Omul vãzând cã habar nu aveam cum sã prepar un espresso, mi-a spus ceva ce nu o sã uit toatã viaţa:

„ÎNVÃŢÃM ÎMPREUNÃ!” !!! Dupã asta mi-a explicat/arãtat care sunt paşii corecţi pentru a extrage un espresso şi dus a fost!

Curios fiind din fire, în pauzã, m-am dus la recepţie sã vãd dacã pot afla cine era domnul acela. Am aflat numele, am dat un search pe google şi am aflat cu stupoare cã era: (sunteţi pregãtiţi?) arbitru la competiţiile internaţionale de preparare ale cafelei. Boom!

Nu l-am mai vãzut şi nici nu am mai auzit nimc de el pânã atunci dar vreau sã îi mulţumesc pe aceastã cale pentru cã mi-a deschis ochii în ziua aceea şi mi-a arãtat ce înseamnã sã fii un profesionist adevãrat! Mulţumesc, domnule Traian!

România are nevoie de mai mulţi oameni ca dumneavoastrã!

Toate cele bune,

Mihai